Magia studioului de inregistrari...
În această dimineață l-am condus pe fiul meu la aeroportul din Barcelona, care a venit aici să ne viziteze și se întorcea la el acasă, în Toronto. Am avut ceva timp să stăm de vorbă. Totul a început cu niște observații despre muzica pe care o ascultam in masinā, era vorba de Pink Floyd. Observația lui a fost că s-a muncit mult pentru a se obține acel sunet și, de acolo, am ajuns la argumente diferite despre modul în care muzica este înregistrată.
Îi place muzica, este foarte deschis la minte, cântă la câteva instrumente; colecția sa de viniluri este destul de mare și poți găsi de toate acolo, de la jazzul anilor '40 și '50 la Kendrick Lamar și Jacob Collier. Deci, are idee despre ce vorbeste. El a menționat, de asemenea, că există atât de multă muzică în ziua de azi și că este foarte ușor să ai acces la ea. A mai observat cum s-a schimbat sunetul general de-a lungul anilor - și nu din cauza schimbărilor tehnologice. El a observat, de asemenea, un fel de sunete specifice și o schimbare constantă a culorii sunetului de-a lungul timpului. Are dreptate, si am discutat mai mult despre asta.
Pe drumul de întoarcere, după ce l-am lăsat la aeroport, mă gândeam dacă există o concluzie la ceea ce am discutat. Răspunsul este afirmativ.
Cumva, punctul de plecare a fost că astăzi există atât de multă muzică și este ușor accesibilă; cu toate acestea, o mare parte din ea nu este de fapt relevantă și este nevoie de timp pentru a găsi muzica relevantă. Într-adevăr, tehnologia a adus cu sine o democratizare a producției muzicale, și mult mai mulți oameni pot înregistra și produce muzica lor și o pot încărca pe diferite platforme.
Dar acest lucru vine la pachet cu un paradox: se pare că au fost eliminate unele filtre între producția muzicală și ascultător. În anii '50 și '60, modelul de afaceri în domeniul muzical era bazat pe controlul creativ al caselor de discuri, care semnau contracte cu muzicieni și investeau în ei. La acea vreme, multe case de discuri aveau propriile studiouri sau colaborau cu studiouri de înregistrări extraordinare. Casele de discuri aveau oamenii lor de A&R și care căutau să semneze talente cu acte muzicale originale. La acea vreme, banii se făceau din vânzarea albumelor. După ce o casă de discuri semna cu un artist, îi asigura un buget, iar artistii mergeau într-un studio profesionist cu oameni profesioniști și își înregistrau muzica. La acea vreme, un studio era o investiție majoră, nu oricine își permitea să meargă să înregistreze. Casele de discuri, prin procesul lor de selecție, se asigurau că promoveaza oamenii cu talent și originalitate. Oricât de mult ar împinge inainte pe artisti, spațiul de studio și acustica, producătorii și inginerii au avut o contribuție enormă la muzică. Nu cred că este exagerat să spunem că puteți recunoaște sunetul Blue Note (câți dintre voi știu despre Rudy van Gelder?), sau sunetul Abbey Road, sau sunetul Capitol Tower.
Era perioada în care un studio era de fapt un instrument și un loc magic. Unul dintre primele locuri cu adevărat magice a fost Sun Studios în anii '50, înființat de Sam Philips. Ideea lui a fost să înregistreze oameni și să vândă benzile. I-a luat puțin mai mult de un an pentru a găsi succesul, deoarece a găsit talente care să înregistreze în studioul său (care era de fapt un fost garaj de 7 pe 12 metri, și o cameră de control mica), talente precum Howlin'Wolf, BB King. Curând a devenit unul din locurile de naștere important al rock'n roll-ului, iar Sam a descoperit și a lansat carierele lui Elvis Presley, Roy Orbison, Johnny Cash, Carl Perkins. Sam avea o ureche deosebită și a perfecționat ecoul slapback și delay-ul de bandă.
Clădirea Capitol Tower a fost realizată de Capitol Records, folosind proiectul inginerului acustician Louis Nadorf. Aici Michael Rettinger a dezvoltat tehnici majore de studio, iar rezultatele pot fi auzite pe discurile lui Frank Sinatra, Peggy Lee, Nat "King" Cole, The Beach Boys. "Camerele de ecou" de la Capitol sunt faimoase și sunt ingredientul principal în crearea sunetului Beach Boy - clasicul "Good Vibrations".
La sfârșitul anilor '50, Rudy Van Gelder și-a deschis studioul în Englewood Cliffs, în New Jersey. Camera sa de înregistrări avea un tavan înalt de 13 metri, iar el obișnuia să spună: "Eu am construit studioul, eu am creat mediul în care se cântă, eu am selectat, instalat și operat echipamentul. O analogie ar putea fi: cineva a vrut să trimită un om pe Lună, dar inginerul a fost cel care l-a adus acolo. Scopul meu este să îi fac pe muzicieni să sune așa cum vor ei să fie auziți." Sunetul Blue Notes poate fi auzit pe inregistrārile lui Art Blackey, Joe Henderson, Miles Davis și Cannonnball Adderley. În același timp, RCA s-a deschis în Nashville și a devenit cunoscut pentru producerea sunetului iconic tip Nashville.
Sunetele produse de aceste studiouri sunt legendare; cu toate acestea, în anii '60, noile studiouri au devenit într-un fel centrul de atractie artistic. Pe măsură ce tehnologia a evoluat, iar înregistrarea pe 8 piste a devenit obișnuită în anii '60, importanța producătorilor de muzică a crescut. Regulile acestor studiouri erau mai relaxate, iar instrumentele pe care le aveau permiteau mai multă experimentare. Aici, aș menționa câteva studiouri din Marea Britanie, în primul rând Trident, cu sediul în Soho, Londra - unde Queen a înregistrat primele patru albume, David Bowiem T-Rex, Lou Reed și mulți alții. Altele au fost Olympic Studio din Barnes (Rolling Stones, Jimmy Hendrix), Britannia Road din Islington (Pink Floyd, Joy Division) și, desigur, Abbey Road.
Abbey Road - fostul studio EMI - este poate cel mai cunoscut, datorită abordării inovatoare, listei lungi de formații si acte care au înregistrat acolo - Beatles, Pink Floyd, Duran Duran, Lady Gaga, Radiohead, Ed Sheeran. Studioul are propriul său farmec și caracter, o acustică fantastică și, cel mai important probabil, a schimbat complet conceptul conform căruia studioul este un loc în care se poate surprinde în mod natural și precis o performanță și a devenit un instrument, permițând și promovând efortul creativ.
Există multe alte studiouri care merită menționate: Hitswille USA- Motown, Hansa Tonstudio din Berlin, Air Studio din Londra, Chess Records. Toate acestea au fost, într-o mare măsură, un adevărat instrument creativ. Era un loc în care oamenii sint extrem de competenți, cu acustică fantastică și instrumente extraordinare, adevărate centre muzicale. E important să înțelegem că înainte ca artistul să intre în studiouri, exista acest filtru impus de casele de discuri. Ele alegeau artistii, si se pricepeau la asta. Odată ajunși în studio, artiștii au avut timp la dispozitie să experimenteze, au fost ajutați si au colaborat cu oameni competenți (ingineri, producători), iar rezultatele au fost fantastice. Se spunea că o casa de discuri făcea bani dacă unul din nouă acte avea vânzări majore. Deci, o proporție de 1 la 9. Astăzi, în era digitală, proporția este de 1 la o sută de mii sau chiar mai rău. Asta trebuie sa dea de gindit artistilor.
Era digitală a schimbat aproape totul: având în vedere că puterea unui computer este uriașă, costul de producere a muzicii a scăzut foarte mult, permițând aproape oricui să înregistreze un cântec. Dar, mai important decât atât, este faptul că era digitală a schimbat modelul de afaceri al muzicii. Marile bugete ale caselor de discuri nu mai există. Acest lucru a impus închiderea multor studiouri de înregistrare. De asemenea, majoritatea profesioniștilor de top și-au deschis studiouri, deoarece cerințele de investiții au scăzut, și au devenit independenți. Costurile de producție muzicală au scăzut foarte mult, însă si veniturile din albumele muzicale au scăzut dramatic. Tot mai multe case de discuri lucrează cu studiouri profesionale medii și mici. În prezent, marile case de discuri semnează numai contracte 360 - ceea ce înseamnă că au o parte din tot și semnează numai artisti pe care îi pot promova cu spectacol live. Acest lucru nu este neapărat rău, având în vedere că multe spectacole live sunt realizate de artiști la nivel local, iar aceștia sunt capabili să se autogestioneze bine.
Revenind la ideea de studio, s-a pierdut totul din epoca de aur a studiourilor? Nu, nu chiar. Într-adevăr, există mai puține studiouri precum Abbey Road și Capitol, cu acustica lor fantastică; dar există din ce în ce mai multe studiouri medii si mici unde îți poți produce muzica foarte bine. Desigur, este nevoie de echipament bun, de acustică bună, de instrumente de top, de atmosferă grozavă și de ingineri/producători cu experiență, dar pentru un artist independent acesta este un lucru bun, fiind mai accesibil in era digitala. Alanis Morissette și Greg Ballard cu "Jagged little pill" au fost cei care au deschis acest drum și arătat ca se poate.
Conceptul de studio ca loc de creație nu a murit; de fapt, odată cu progresele tehnologice, sint mult mai multe posibilitati. Și aș spune că cel mai important lucru, prin producerea muzicii într-un studio adecvat, este fapt momentul în care poți avea tu însuți oportunitatea de a pune niște filtre, de a explora ideile tale mai bine bazat pe experienta studioului, mai ales dacă lucrezi într-un loc magic, cu oameni profesioniști. Este mult mai bine decât să iti produci muzica singur, asta dacă ești serios în ceeace privește muzica ta și crezi în tine. Depinde numai de artist să recunoască și să găsească magia atunci când isi alege un studio.
Scris de Florin Buciu, inginer și producător la Fandango Recording în Calonge, Spania. Din 1997, Florin ajută artiștii să dea viață poveștilor emoționante prin înregistrare, mixare, masterizare și producție.
Tags: Studiouri profesionale, Studiouri vestite, Studiouri de faima
